Articolul face parte din rubrica O carte de antreprenoriat pe lună, creată în parteneriat cu editura Publica.
În decembrie 1980, compania Nike se lista la bursă. Fondatoru ei, Phil Knight, făcea astfel o avere de 178 de milioane de dolari. O sumă fantastică, după cum recunoaște și el, dar care nu schimba nimic. “Am făcut un duș, am luat micul dejun, am plecat cu mașina la muncă. Am ajuns la birou înaintea tuturor.”
Memoriile lui Phil Knight, intitulate sugestiv Shoe Dog, sunt povestea unei lupte continue pentru a ține o afacere în viață. Nike, azi unul dintre cele mai cunoscute branduri din lume, nu a fost un succes peste noapte. Dimpotrivă. Phil a trecut prin multe hopuri și încercări. A fost nevoit să schimbe furnizori, să dea în judecată, să fie dat în judecată, să se țină cu dinții de creditori și să trăiască pe muchie de cuțit ani de zile, neștiind dacă afacerea lui va prinde luna următoare.
Shoe dogs erau oamenii care se devotau complet creării, vânzării, cumpărării sau conceperii de pantofi.
Un vis și $50
Totul a pornit de la o idee din facultate și o lucrare făcută pentru un curs în care Phil și-a imaginat o afacere de import pantofi sport din Japonia. A luat o notă bună, dar nu a văzut pe nimeni entuziasmat de ideea lui. Totuși, după ce a terminat facultatea și s-a întors la casa părinților, ideea nu i-a dat pace. Făcuse altetism în școală și un stagiu în armată și credea că știe câte ceva despre pantofii sport. L-a convins pe tatăl său să-i dea bani să facă o călătorie în lume să-și “desăvârșească educația”, cu scopul secundar de a ajunge în Japonia pentru a încerca să-și pună în aplicare ideea. După o oprire de câteva luni în Honolulu, a ajuns în Japonia unde a luat legătură cu doi militari americani care publicau o revistă de import-export. Ei i-au dat primele sfaturi despre cum să facă afaceri cu japonezii și l-au pregătit pentru întâlnirea cu cei de la Tiger, brandul pe care pusese ochii.
Întâlnirea avea să fie începutul Nike. Phil i-a convins pe japonezi că are o companie (Blue Ribbon, care nu exista, de fapt) și că poate să-i ajute să se extindă în SUA. Cu $50 împrumutați de la tatăl său, a făcut o primă comandă de pantofi. S-a asociat rapid cu antrenorul lui din liceu, Bill Bowerman, care era obsedat de îmbunătățirea pantofilor sport și-i peticea la el acasă. Bowerman a crezut în ideea lui Phil și i-a rămas alături. El a fost și unul dintre primii ambasadori ai alergatului ca activitate destinată maselor, nu doar profesioniștilor.
Pe lângă Bowerman, Phil Knight a avut alături de-a lungul anilor alți câțiva angajați și parteneri dedicați. Chiar dacă nu întotdeauna a avut bani să-i plătească, chiar dacă nu a avut mereu o vorbă bună pentru ei, oameni ca Jeff Johnson și Bob Woodell au muncit cot la cot cu el mulți ani și și-au pus la bătaie tot ce aveau, din credința în viziunea lui Phil.
Vânzări dublate nu înseamnă succes
Blue Ribbon a depins mulți ani de partenerii japonezi. Dacă ei întârziau cu livrarea stocului sau schimbau ceva la parteneriat, totul de ducea de râpă. De asemenea, chiar dacă vânzările Blue Ribbon se dublau de la an la an, financiar, compania nu o ducea bine. Depindeau de bunăvoința băncilor de a le da credite din de în ce mai generoase, pentru a-și susține creșterea.
Conform principiilor generale de contabilitate, o pereche trimisă era o pereche vândută, prin urmare socoteala zilnică a perechilor îmi determina starea de spirit, digestia, presiunea arterială, deoarece ea determina, în mare măsură, soarta companiei Blue Ribbon.
Atunci când partenerii japonezi au dat semne de nemulțumire, Phil a fost nevoit să găsească un furnizor nou cu care să dezvolte o altă linie de pantofi sport. Așa s-a născut numele Nike. După zile și nopți de chinuri în a găsi un nume potrivit, au acceptat cu reticență Nike, din lipsă de idei mai bune. La fel s-a întâmplat și cu celebrul swoosh din logo-ul Nike, dezvoltat pe câțiva dolari de o studentă, la cerința lui Phil de a reda ideea de mișcare. Le-a plăcut și nu prea, dar au mers înainte din lipsă de timp.
Dar japonezii de la Tiger nu s-au lăsat cu una, cu două. Au dat în judecată Blue Ribbon pentru că ar fi încălcat acordul de colaborare și au pretins că Nike le aparține. Phil și Blue Ribbon au câștigat și au obținut despăgubiri, pe care le-au folosit, bineînțeles, pentru a reînnoi stocul.
Parteneriate cu atleți
Phil Knight a realizat repede că pot avea mult de câștigat dacă atleți celebri le poartă produsele. Însă nu avea bani să-i plătească.
Unul dintre primele parteneriate încheiate vreodată de Nike a fost cel cu Ilie Năstase – zis Nasty. Phil a auzit că un tenismen câștigă joc după joc și-i poartă pantofii. L-a contactat pe Nasty și au încheiat o un acord pe $10.000, pecetuit la o cină elegantă, unde Phil a fost vrăjit de șarmul lui Năstase și al soției sale Dominique.
În timp, Nike a încheiat tot mai multe acorduri cu atleți cunoscuți, din diferite sporturi, fapt ce a contribuit mult la faima brandului.
Luptă continuă
Fiecare capitol din Shoe Dog descrie un an din povestea lui Phil Knight, care se contopește cu cea a Nike. Începe în 1962 și se încheie în 1980, anul listării la bursă – deși, în realitate, povestea continuă și azi. Iar fiecare an era un nou munte pe care Phil trebuia să-l escaladeze. Mult timp a lucrat în paralel cu afacerea, deși îi stătea capul doar la Blue Ribbon. Dar avea nevoie de bani. Mai tot timpul s-a luptat cu teama că nu va reuși să o scoată la capăt și că va da faliment. Și de multe ori a trebuit să apeleze la părinți sau la cunoștințe pentru a o scoate la capăt.
Este destul de greu să inventezi, să produci și să comercializezi un produs, ca să nu mai vorbim de logistica și mijloacele necesare pentru a-l duce la oamenii care-l vor, când îl vor – așa mor companiile, așa se nasc ulcerele.
Dar nu a vrut sau nu a putut să se oprească. Visul din facultate a devenit obsesie și afacere de succes.
O constantă în viața lui Phil erau alergările. Alerga zilnic și asta îl ajuta să se calmeze și să-și adune gândurile. În 1962, în timpul unei astfel de alergări, înainte de a pleca în Japonia, când totul era doar un vis, fondatorul Nike și-a spus:
Orice s-ar întâmpla, nu te opri. Acesta este sfatul precoce, premonitoriu, imperios pe care am reușit să mi-l dau, din senin, și pe care am reușit oarecum să-l urmez. O jumătate de secol mai târziu, cred că este cel mai bun sfat – poate singurul sfat pe care oricine dintre noi l-ar putea da vreodată.
